Cum sa o gasesc pe Julia???

Pe mica Scufita Rosie am intilnit-o in microbuz, in drum spre casa, venea de la medic. Cu minuta-i mica de pitica frumusica isi acoperea barbita bandajata. Sub palarioara ei am descoperit doi ochisori  caprui si blinzi, o privire desteapta si un zimbet de  cirese amare. Mi-a spus ca se numeste Julia si are 5 anisori. Am gasit un pretext  sa-i  strecor o bancnota cit o ciocolata si am rugat-o mult sa-si cumpere dulciuri pentru zimbetul ei amarui. Mi-a pus o sumedenie de intrebari, iar cind si-a oprit privirea pe puga mea m-a intrebat de am luat mincare pentru acasa. Aveam acolo un fel de hrana, vreo trei carti si niste sperante.  S-a asezat linga mine si mi-a depanat povestea unui  trist copil. Mi-a soptit ca-i este foame, ca mamica nu lucreaza si nu-i va cumpara mincare pentru ca nu are bani. Nu stia pe ce strada se muta-se de curind, dar stia ca nu merge la gradinita si vrea mai repede la scoala. Nu am avut curajul s-o intreb de taticul dinsei pe care il simteam absent sau mai degraba un plecat.  Mi-am trecut privirea peste chipul obosit al mamei care o insotea pe Julia si am vazut o femeie chinuita de grijile vietii,  grijile zilei si ale cinei pentru trei copii ai sai. Prin minte mi s-au perindat mii de ginduri, intrebari si rataciri scaldate in emotii. M-a trezit imbratisarea ei de coplil – sincera , calda si generoasa. M-a sarutat in semn de ramas bun si mi-a strigat  din usa microbuzului intrebarea cum ma numesc? Prin geam am vazut-o in bratele mamei, facindu-mi semn cu mina. In ochi mi se scaldau doua lacrimi mari, in suflet incoltea seminta regretului ca nu pot si nu stiu sa fac ceva mai mult pentru mica fiinta, Scufita Rosie pe care viata a lipsit-o de copilarie, a maturizat-o prin infometare si lipsuri. Nu trece zi fara sa ma gindesc la ea. As vrea sa o gasesc, sa-i ofer toate jucariile mele, sa-i daruiesc o felie de copilarie. Mi-e dor de Julia!!